Si nu mai mă opresc!

Am ajuns la un punct din viaţa mea de adolescent încăpăţânat, când pur si simplu nu mai am timp nici sa respir, dar nici sa fumez o tigare. Comisioane si implicaţii, proiecte după proiecte, trafic după trafic. As putea sa urlu sa zic ca nu mai pot, dar mai pot, pentru ca într-un mod straniu, ador sa fiu atât de implicata in mai multe activităţii deodată, atât şcolare cat si extra-şcolare. Si mai mă întreabă mama de ce nu sunt si eu un copil normal? Bine, rectific, adolescent normal.

Pana la urma ce înseamnă definiţia unui copil/adolescent normal? Eu inca mai stau sa mă întreb asta, de ceva timp încoace, din urma unor discuţii mai controversate atât la scoală, cat si cu părinţii, dar si cu prieteni apropiaţi.

Mi se pare absurd, ca un adolescent de vârsta mea sa stea degeaba, sa nu facă nimic, sa nu se implice. E o vârsta periculoasa 17 ani asta. Este perioada care merge spre 18 ani, când majoritatea stau cu sufletul la gura sa devină majori, nu zic ca nu sunt la fel, dimpotriva am impresia ca lucrurile vor mai uşoare, dar cred ca mă înşel foarte amarnic.

Acum ma intorc la eseele mele si teoria lui Freud. Sper sa termin la ora decenta, ca sa pot sa mai apuc si eu cateva ore de somn inainte de concertul matinal tinut de nimeni altul – Domn Cocos razgaiat de langa casa mea.

Am plecat într-o călătorie de recunoaștere, este afirmația mea după ceva vreme de pauză-scris-în-blog …

deci să continui …

Am plecat într-o călătorie de recunoaștere al eu-ului meu. Psihic, momentan, sunt foarte departe. Mă gândesc la viitor și la prezent și da știu, iar am început să gândesc prea mult, dar pur și simplu este atât de … de … molipsitoare gândirea asta. Aștept cu sufletul la gură să se termine liceul și să încep facultatea, dar în același timp vreau ca timpul să treacă ușor și să mă bucur de liceu. Iar apoi, mă mai întreb cum trece timpul așa repede …

Așa că m-am decis, am plecat într-o călătorie de recunoaștere, vreau să îmi las imaginația să îmi zburde, să mă gândesc la viitor, fără să am nici-o reținere, să descopăr ce vreau eu de fapt, cum o să succed în viitor cu pași limpezi.

Timpul trece repede, foarte foarte repede … dar eu nu îl las, o să mă țin după el, în recunoașterea mea.